OdihnăCalm desăvârșit, pace, liniște sufletească; tihnă, răgaz. Întrerupere temporară a unei activități în scopul refacerii și al întăririi forțelor. IndentitarCare ține de identitate.  Identitate. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. (SURSĂ: DEX) Date (în contextul identității): gânduri, percepții, emoții, senzații.

  • Idee principală: în următoarele rânduri expun abordarea prin care noi suntem inteligența care se află dincolo de identitate și memorie, dincolo de corp. La întrebarea Cine sunt eu, răspunsul este Ceva care observă. Încordarea și tensiunea existențială apar când mă identific cu lucrurile sau situațiile pe care le observ. Atunci când uit că eu de fapt sunt observatorul. Odihna identitară este accesarea unui spațiu în care îmi aduc aminte și mă conectez la această realitate. Atunci când mă detașez strategic, în primul rând, de gândurile care îmi absorb atenția și care mă mențin distras fie în trecut, fie în viitor. Prezentul este singurul moment în care putem să folosim și să accesăm această inteligență. Arta vieții este să o folosim atât de des, astfel încât să se transforme în stilul de viață obișnuit. 

Identitatea noastră este formată dintr-un ansamblu de date pe care creierul le ,,absoarbe” gradual din experiențele trăite de-a lungul timpului și pe care le înmagazinează în Casa Memoriei. Identitatea noastră este, neuroanatomic vorbind, o rețea complexă de conexiuni neuronale create în urma diferitelor experiențe.

Dar, asta suntem noi? Suntem acest tablou la care se lucrează de când ne-am născut si la care se va lucra până când vom muri? Sau noi suntem mai degrabă ceva ce observă cum se pictează tabloul? Ceva ce se află mereu pe fundal și care este martor la toate schimbările aduse? 

Oprește-te un minut și reflectează

Este relevant să ne punem astfel de întrebări? Sunt utile? Părerea mea este că da și motivul este următorul: perspectiva din care eu mă percep pe mine ca fiind un corp vulnerabil și o minte condiționată, îmi aduce suferință, căci mă simt într-o poziție de sumisiune și neputință față de viață. Dacă suntem obișnuiți să vedem viața așa cum vedem vremea, trebuie musai să ne simțim mici. Avem zero sau foarte puțin control. Partea pozitivă este că această perspectivă este doar o posibilitate. Poți să crezi că ești un corp și o minte care se deteriorează progresiv și care sunt victime ale circumstanțelor externe sau poți să crezi că ești ceva dincolo de corp și de minte. Vestea bună, astăzi, este că știința ne încurajează să îi dăm o șansă celei de-a doua. Și eu sunt de părere că merită să experimentăm. Știm care sunt rezultatele când trăim după prima. Nu mai e nimic nou de ,,descoperit”. 

Să ne dăm voie să cercetăm. Să spunem o altă poveste. Una în care noi nu suntem o bază de date acumulate în anii pe care i-am trăit, ci o prezență care a fost și este mereu martoră la toate experiențele trăite și gestionate de corp și de creier. 

Oprește-te un minut și reflectează

Putem spune că această prezență care observă există înainte de formarea unei identități – memorie implicită & memorie explicită- . Există din momentul în care corpul se naște; se află pe fundal în timp ce acesta evoluează. Prezența observă diferitele gânduri, emoții, percepții și senzații. Toate acestea fiind mereu schimbătoare. Nu ai exact aceleași gânduri ca acum 10 ani, corect? Însă, tu ca prezență ai fost mereu constant. Poți să citești un jurnal în care ai notat gândurile tale de acum 10 ani și în același timp să fii conștient de cele pe care le ai acum. Experiențele de atunci și cele de acum împărtășesc ceva, au ceva în comun, corect? Pe tine, prezență care observă. Nu pe tine, identitate creată în sânul unei societăți și rezultat al unei educații. 

Oprește-te un minut și reflectează. 

Să intrăm un pic mai adânc în gaura iepurelui. 

Am stabilit că identitatea este ceva ce se construiește pe măsură ce viața se desfășoară și că noi nu suntem identitatea sau rolul. 

Sunt corpul meu atunci? Nu pare să fie nici acesta răspunsul, căci nu am experiența de a fi un deget sau un cot. Pot să simt degetul sau cotul, dar unde se produce conștientizarea faptului că pot să simt? Ceva este conștient de această senzație, corect?

Așadar, ce sunt și unde sunt? 

Ce știu cu certitudine este că sunt într-un corp și că aparent dețin limitele și capacitățile lui. Acum observ, de sus, picioarele asupra cărora eu am un control. Dacă vreau pot să le mișc, să le ridic, să le ating. 

Centrul deciziilor și vocea care narează și interpretează tot de ce întâmplă în mine și în jurul meu pare să se afle undeva în spatele ochilor, corect? 

Oprește-te un minut și reflectează

Dacă ar fi să te cauți pe tine în corp, unde te-ai găsi? Ești de acord că dacă ar fi să te localizezi în spațiu, te-ai găsi undeva în zona capului? Poți să vezi lumea din zona pieptului? Obiectiv vorbind? Eu una, nu. 

Sunt conștientă de această posibilitate doar atunci când mă implic într-un proces de cercetare. Da, cred că sunt ceva ce se află în spatele ochilor. Dacă închid ochii lumea dispare, dacă îi deschid lumea apare. Pot afirma asta doar când atenția mea se îndreaptă înspre localizarea acelui ceva ce trebuie să fiu eu

În mod normal suntem prinși în rutina minții. Identitatea sau memoria bazată pe amintiri explicite sau implicite ne distrage constant. Putem spune că suntem mai tot timpul hipnotizați de gândurile din trecut sau de proiecțiile din viitor. 

Dacă eu sunt ceva în spatele ochilor, atunci vreau să fac, din când în când, o pauză ca să explorez. De fapt, că să explorez. Nu caut ca nimeni să-mi dea răspunsul, căci dacă eu nu pot avea experiența pe care o are altcineva, ci pot doar să mi-o imaginez, de ce altcineva ar putea să-mi ofere un răspuns cu privire la ceva ce pot experimenta doar eu? 

Care sunt calitățile inteligenței sau prezenței care se află, aparent, în spatele ochilor? 

Am spus că primul pas este să-mi dau seama că eu observ tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Al doilea este să înțeleg că din moment ce observ, nu sunt lucrurile pe care le observ. Nu sunt masa verde din fața mea, nu sunt tastatura la care scriu acum, nu sunt degetele cu care scriu acum, nu sunt gândul cu privire la mâncare care tocmai mi-a apărut, nu sunt motorul mașinii de afară, nu sunt câinele de la distanță sau sunetul lătratului lui. Eu sunt ceva ce observă toate acestea din moment ce pot să scriu despre ele.

Al treilea pas este să explorez constant această prezență și să descopăr pe cont propriu calitățile ei. Cum este? Care este natura ei?  

Aceasta este pentru mine odihna identitară sau cognitivă. Când îmi dau voie să mă adun, să fiu complet atentă la faptul că observ și să explorez acestă stare. 

Pe măsură ce îmi iau acest concediu identitar și mă detașez de gânduri, îmi dau seama că încep să o fac natural în momente neașteptate. Se creează un obicei, cel de a privi lumea din alt spațiu. Descopăr gradual avantajele acestei detașări strategice și am convingerea că este cea mai bună decizie și manieră de a trăi pe care am experimentat-o până acum. 

Nu mă crede pe cuvânt. Experimentează. Fii curios! 

Ce poți să faci pentru a te odihni cognitiv? 

1. Antrenamentul pentru un trai conștient pe care poate îl cunoști sau îl faci deja, dar care acum, după înțelegerea celor de mai sus, are cu totul alt impact: 


2. O dată la trei ore, minim o zi,  adu-ți aminte de această abordare și întrerupe orice activitate, repetând în minte: eu sunt prezența care observă tot ceea ce se întâmplă în acest moment

Te invit să împărtășești cu mine trăirile, cugetările și întrebările tale. 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: