Când te lovești la degetul mic de la picior în colțul mobilei (suferință fizică), ai nevoie de aproximativ cinci minute ca să uiți și să mergi mai departe. În schimb, când ai interpretat comportamentul unei persoane ca fiind o sursă pentru senzatia de respingere (suferință psihologică), ai nevoie, uneori, de ani buni ca să treci peste.

Diferența dintre cele două situații o face cuvântul, limbajul. Oricât de dureros ar fi să-ți turtești degetul mic în piciorul scaunului, aceasta este o situație care nu are o însemnătate, nu are o greutate emoțională. Nu există o poveste cu o victimă care suferă o nedreptate. Este o durere pe care toți o acceptăm ca fiind trecătoare și fără relevanță. Nu este un subiect pe care să-l dezbați la doi ani după micul incident. Nu se scriu poezii despre asta și nici nu se fac filme.

În cea de-a doua situație e diferit. De ce? Pentru că aici există poveste. Și povestea e formată din cuvinte, din definiții, din concluzii. Orice frică socială are în spate o narațiune: ,,atunci când tu faci asta, eu o să reacționez în felul ăsta”. Este o narațiune subtilă, bineînțeles.

E nevoie de multă atenție să descoperi acest mic secret al creierului: orice reacție emoțională are în spate un mic dialog. La propriu.

De aceea sunt multe practicile spirituale care folosesc meditația pentru a merge dincolo de procesul de gândire. Când nu mai sunt cuvinte, suferința psihologică dispare. Vocea care judecă și care spune că ceva ,,nu e suficient de bine, de mult, de intens, etc” este stinsă. Ce rămâne este beatitudinea momentului prezent în care nimic nu lipsește. Norocoși cei ce au avut parte de această experiență.

Cred că înainte de cuvânt a existat starea de pace deplină. Am fost creați în perfectă liniște și armonie. Mama nu a dat nimănui nicio instrucțiune și totuși eu am venit pe lume cu un sistem respiratoriu și digestiv perfect funcțional. Suntem făcuți din pace și în pace.

Oamenii de știință spun că începem să devenim conștienți undeva pe la trei ani. Asta înseamnă că până atunci, în mintea noastră nu există vocea care definește, dialogul despre sine și despre lume. Aceasta este o stare a minții la care cred că avem cu toții nevoie să revenim cât de des putem. O cunoaștem deja la nivel celular. Aceasta este starea care vindecă, desface, purifică.

Inteligența pacifică este abilitatea de a accesa această stare străbună de pace și de a o folosi ca reper pentru toate activitățile cotidiene.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: