De fiecare dată când îmi amintesc o situație ,,X”, creierul meu o distorsionează. Asta spune Donna Bridge, membru al Școlii de medicină Feinberg din cadrul Universității Northwestern.

Iată mecanismul amintirilor noastre – validat de studiul științific realizat de Bridge – : când încerc să-mi aduc aminte de o situație petrecută acum șase ani, nu o să recuperez amintirea care să-mi redea mental situația așa cum a avut loc, ci amintirea care s-a format când am povestit sau m-am gândit ultima dată la acel eveniment.

Cercetătoarea spune că,, amintirile noastre, cu privire la ce s-a intâmplat de fapt, pot deveni atât de inexacte încât își pot pierde veracitatea pe măsură ce le ni le reamintim.”

Se pare că acestea sunt în constantă adaptare. Nu sunt statice așa cum suntem obișnuiți să credem. Bridge afirmă că ,,dacă îți amintesți ceva într-un context și într-un mediu nou, sau chiar dacă te afli într-o dispoziție diferită, amintirilor tale li se pot adăuga informație nouă. Adică le poți modifica, le poți edita. În sensul acesta, putem spune că amintirile noastre, pe măsură ce ne gândim la ele, nu sunt niciodată vechi sau sunt întotdeauna noi.

Omul de știință mai spune că procesul de reamintire nu numai că întărește rețeaua neuronală inițială (care se află în spatele evenimentului petrecut), ci modifică felul în care este înmagazinată pentru a întări și elementele care au apărut ultima dată când ne-am amintit. Așa se face că fiecare reamintire creează o nouă conexiune neuronală care menține esența evenimentulului.

Imaginează-ți că faci o copie după un document original, după care faci o copie după prima copie, iar după faci o copie după a două copie, iar după o copie după a treia și tot așa.

Acest mecanism este valabil pentru orice tip de amintire, chiar și – sau mai ales și pentru – cele traumatice.

Când te gândești la prima zi de școală, nu îți amintești ceea ce s-a întâmplat de fapt, ci îți amintești suma ultimelor modificări care s-au produs când te-ai gândit la acest moment.

Un mecanism asemănător editorului de text. De câte ori îl deschizi, vezi textul cu ultimele modificări, nu textul în fază inițială. Ideea centrală a textului este, însă, aceeași.

Fascinant, nu-i așa? Din toate concluziile acestui studiu, eu rămân cu cea pe care o consider cea mai relevantă: ,,dacă îți amintesți ceva într-un context și într-un mediu nou, sau chiar dacă te afli într-o dispoziție diferită, amintirilor tale li se pot adăuga informație nouă.”

Asta înseamnă că putem modifica voluntar și conștient (ele oricum se modifică) amintirile cheie în dezvoltarea noastră cognitivă! Cum? Creând intenționat și creativ contexte noi în care să ne amintim situațiile și evenimentele importante și astfel adăugând elemente constructive. Teoria care susține ca viitorul modifică trecutul începe să capete sens.

Care sunt, din punctul meu de vedere, amintirile importante și care au un efect în viața noastră de adult? Cele legate de învățarea structurată (versus învățarea organică). Și pentru că expertiza mea este legată de predarea limbilor străine o sa folosesc acest exemplu de învățare.

Să desenăm un context:

Perioada anterioară școlarizării este una în care noi învățăm orice de formă pasivă. Acest lucru înseamnă că informațiile pe care le deții despre lumea înconjurătoare sunt asimilate de formă neintenționată și nestructurată. Copilul știe o mulțime de lucruri fără să fi trecut printr-un proces de instruire formală sau învățare structurată.

Odată cu începerea școlii, informația despre realitate se transformă în materii organizate pe categorii și niveluri: geografie, istorie, limba română, limba franceză, sport, desen, muzică, etc. Dacă înainte aceste informații erau prezente în viața ta de formă aleatorie și dezorganizată, acum acestea apar în ,,cutiuțe” concrete.

Poate că această parte nu ar fi atât de conflictuală dacă nu ni s-ar cere să și memorăm aceste informații și să fim evaluați în funcție de abilitatea cu care reușim să o facem. Folosesc cuvântul conflictual dintr-un motiv simplu și logic: materiile, temele, testele își fac apariția în viața noastră fără că noi să fi primit în prealabil o pregătire în acest sens. Am început să ,,învățăm” conștient și structurat fără să fi învățat cum să o facem. Abilitatea noastră de a ști cum să învățăm în această manieră este văzută ca fiind naturală. Într-adevăr, avem o ușurință de a învăța organic ceea ce ne atrage atenția și ne stimulează într-un fel sau altul, însă presupunerea că știm intuitiv să memorăm o poezie sau tabla înmulțiri este total nejustificată.

Cu această mică tragedie cred că ne-am întâlnit o mare parte dintre noi. A trebuit să găsim soluții rapide și nu neapărat eficiente. Înțelegând felul în care creierul învață, putem afirma că aceste soluții fac parte acum din stilul de învățare personal. Maniera în care am făcut față stresului legat de învățarea academică (diferită de cea naturală) a rămas tatuat și reprezintă reperul pe care îl folosim subtil ori de câte ori vrem să învățăm ceva nou.

La vârsta de șapte-opt ani notele erau importante, căci atunci când erau mari colegii mă priveau cu respect, cadrele didactice mă laudau, iar părinții mei erau mândri de mine. Erau importante, dar eu nu știam cum să învăț, cum să le obțin cu ușurință. Mai importante decât notele, însă, erau părerile celorlalți. Această perioadă este relevantă pentru că aici am început să ne definim în funcție de ceilalți.

Percepția noastră despre noi este construită pe următorul principiu: sunt ceea ce îmi imaginez că tu gândești despre mine. Oare ce gândește X despre mine acum că știe că am luat un patru la engleză? Răspunsul pe care îl dau este felul în care mă definesc pe mine pe termen scurt, dar și pe termen lung.

Așadar, ne inițiem în colectivitate cu această ,,minusculă” corvoadă.

Așa începe haosul emoțional și crearea amintirilor biografice toxice. Pentru cei care nu s-au bucurat de o memorie sclipitoare, cum a fost cazul meu, învățarea a devenit un soi de loterie. Uneori învățam din prima, alteori nu se lipea nimic de mine. Uneori îmi aminteam ce-am învățat, alteori nu. Uneori îmi aminteam informații pe care aveam impresia că nu le înțelesesem și invers. Și așa până pe la vreo 24 de ani când am terminat facultatea.

Amintirile din primii ani de școală, nedumerirea cu privire la procesul de învățare și stresul implicit, mi-au creat profilul de învățăcel pe care l-am purtat cu mine de-a lungul vieții.

Vestea bună este că acum știu că îl pot modifica și pot crea, prin urmare, o nouă atitudine față de cine sunt când învăț. Dacă îmi modific amintirile legate de învățare, limitările, pe care eu le găzduiesc în acest context, dispar. Orice limitare este învățată, iar informația din spatele limitării este conținută într-o amintire.

Cu excepția cazurilor în care există condiții biologice specifice sau cronice legate de creier, toți, absoluți toți avem aceeași capacitate uimitoare de a învăța orice. Diferența dintre noi o fac amintirile noastre personale, credințele noastre academice și contextuale. Fiecare are o barieră personală, o poveste în care crede și pe care o validează cu amintiri inexacte și distorsionate.

Dacă îți propun să memorezi 100 de cuvinte în zece minute și tu îmi spui că nu poți, fii convins că acest răspuns nu este obiectiv cu natura creierului tău, ci cu o serie de amintiri în care tu ai învățat, explicit sau implicit, că propunerea mea nu este fezabilă.

De curând am găsit manualele vechi de franceză și engleză și în momentul în care am început să le răsfoiesc și să parcurg paginile cu notițe din perioada în care le-am folosit, mi-au venit amintiri foarte specifice. Mi-am adus aminte când nu am știut să conjug verbul être (nu am știut să-l învăț eficient) și am primit o riglă sănătoasă în inima palmei drepte în fața clasei. Mi-am amintit când am început să învățăm engleză pentru prima dată (a 6-a), iar profesoara vorbea tot timpul în engleză primind răspunsuri coerente din partea celor care făceau meditații de mici. Atunci m-am simțit pierdută și confuză. ,,Ei știu și eu nu. De ce nu m-au dat și pe mine ai mei la meditații? O să fiu tot timpul în urmă.”

În timp ce le răsfoiam mi-a venit gândul ăsta: ,,sunt amintiri neplăcute care, cu siguranță, m-au influențat negativ, dar eu acum stăpânesc patru limbi străine”. Am realizat că, de fapt, eu am rescris multe dintre aceste detalii (nu pe toate) prin faptul că am predat. Da. De când predau limbi străine, le vorbesc mai bine. Simbolic vorbind, m-am transformat din învățăcel în maestru. Am recăpătat controlul. Dar nu oricum. Am făcut-o cu pasiune si cu dorință profundă de a repara ceea ce pentru mine fusese ,,defect” când eu am trecut prin perioada de instruire lingvistică.

Există, totuși, un limbaj pe care nu l-am reparat și pe care îl ,,păstrez” în temnița unor amintiri vechi și a unor concluzii înguste: cel matematic. În lumina acestui studiu mă simt optimistă. 🙂

Să revenim la ideea cheie din studiu și să încheiem cu o întrebare:

,,dacă îți amintesți ceva într-un context și într-un mediu nou, sau chiar dacă te afli într-o dispoziție diferită, amintirilor tale li se pot adăuga informație nouă.”

Dacă ai putea să-ți modifici amintirile care ți-au creat stilul tău de învațare (și mai ales cele cu privire la o limbă străină), ți le-ai modifica?

One thought to “Putem rescrie amintirile care se află în spatele stilului nostru de învățare lingvistică |Memory design & intelligent learning”

  • George Balan

    Interesant! Asta inseamnă că, indiferent de vârstă, ne putem construi noi abilități, să dobândim noi competențe şi practic să ne îmbunătățim viața.

    Da, mi-ar plăcea să-mi schimb amintirile legate de învățarea unei limbi străine. Acum, după ce am citit acest articol, parcă înțeleg de ce nu am performat la limbile străine.

    Reply

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: